Che

Ernesto „Che” Guevara a murit pe 9 octombrie 1967 într-un cătun prăfuit din Bolivia, după ce a ratat încă o revoluție – dar a câștigat, fără să știe, jackpotul posterității: fața lui avea să vândă, ani mai târziu, milioane de tricouri, brelocuri, stickere și vise umede ale adolescenților revoltați care n-au citit niciodată o carte.

În dimineața de 8 octombrie, Che se afla cu micul său grup de gherilă prin pădurile Boliviei, probabil căutându-și revoluția pe Waze. Dar înainte să dea de socialismul visat, a dat peste niște rangeri bolivieni antrenați de americani – care, culmea ironiei, știau și să tragă. L-au ambuscat, i-au găurit visul, iar Che, cu un picior rănit și arma blocată (cum altfel?), a fost prins pe colina unui deal, sprijinit de un tovarăș pe nume „Willy”. La predare, a rostit dramatic: „Sunt Che Guevara și valorez mai mult viu decât mort.” Greșit, boss. Ca orice produs de marketing bun, valorezi infinit mai mult mort.

Imaginea lui era jalnică. Zdrențuros, murdar, desculț și cu șosetele diferite. Un fel de hipster homeless avant la lettre. Dacă nu spunea cine e, îl confundau cu un vagabond care pierduse tramvaiul. Așa arăta idolul revoluției mondiale în realitate: ca un om scos dintr-un tutorial despre „Cum să nu începi o revoluție în America Latină”.

Dus la școala locală, Che a fost interogat. L-au întrebat de ce a ales Bolivia, iar el a admis candid că a primit informații greșite. Bravo, tovarășe, ai început o gherilă într-o țară unde țăranilor chiar le mergea mai bine fără tine. Reforma agrară din 1952 și dictatura lui Barrientos făcuseră imposibilă revoluția romantică din capul lui Che. Oamenii voiau pământ, nu utopii făcute cu Kalashnikovul.

Intră în scenă și CIA, pentru că nicio poveste bună nu e completă fără americani. Agentul Félix Rodríguez, cu nume de cod „căpitanul Ramos” (că doar nu era să-l cheme simplu John), s-a ocupat să-i fotografieze jurnalele și moaca, trimițând totul la Washington. A încercat practic să-i salveze viața – nu din milă, ci ca să-l pună la întrebări gen „ce părere ai despre imperialism, boss?” – dar președintele bolivian voia sânge, nu interviuri și podcasturi.

Execuția a fost demnă de un film prost regizat de Guy Ritchie. Sergentul Mario Teran, beat și nervos, l-a împușcat ca la ruleta rusească. Haotic, lent, cu multă durere inutilă, ca un adevărat act de anti-revoluție. Ultimele cuvinte ale lui Che au fost „Trage, lașule, nu omori decât un om!” – replică perfectă pentru un sticker de laptop la un student de la SNSPA.

După ce l-au împușcat, i-au furat Rolexurile (da, avea două), pipa, banii – pentru că, desigur, revoluționarii adevărați nu pleacă niciodată la luptă fără ceasurile de lux – și i-au tăiat mâinile, pe care le-au trimis la analiză. Trupul lui a fost expus ca o piesă de muzeu, iar lumea s-a înghesuit să-l vadă. Paradoxal, în loc să-l distrugă, fotografia oficială în care el era întins, cu ochii deschiși și o expresie de sfânt latino, l-a transformat într-un Iisus comunist. Avea tot ce-i trebuie: suferință, sacrificiu și un look impecabil pentru Instagram.

Vestea morții a făcut valuri mici. Doar Ceaușescu și câțiva din gașca roșie au trimis condoleanțe. Părinții erau fericiți că un comunist în minus nu strică, iar tinerii erau visători, ușor confuzi, dar foarte entuziaști pentru că aveau un nou erou de venerat fără să înțeleagă nimic din ceea ce-a făcut. Fidel Castro a declarat doliu național și l-a supranumit oficial „omul nou”. Adică un fel de super-erou marxist, fără superputeri, dar cu potențial imens de printat pe chiloți.

De la festivaluri de muzică până la story-urile influencerilor cu IQ-ul unei linguri decorative, Che Guevara trăiește. Nu prin idei, ci prin bumbac de calitate medie, imprimate cu fața lui iconică. Un portret atât de des întâlnit pe tricouri, hanorace, stickere și chiar lenjerie, încât ai zice că omul ăsta a inventat pacea mondială, nu execuțiile sumare.

Ernesto „Che” Guevara a fost un medic argentinian, revoluționar marxist, guerrilla cu față de poster și mână grea pe trăgaci. Ajuns în Cuba alături de Fidel Castro, Che a devenit rapid nu doar figura revoluției cubaneze, ci și administratorul unor lagăre de detenție și al execuțiilor din închisorile regimului comunist.

În celebra închisoare La Cabaña, Che a semnat personal sute de condamnări la moarte. Fără procese, fără dovezi, fără remușcări. Doar dușmani ai poporului. Adică, în limbajul revoluției, oricine nu era de acord cu el.

„Nu avem nevoie de dovezi pentru a-i executa. Știm că sunt vinovați.” – Che Guevara

Cum explică și Otto English în excelenta sa carte „Falși eroi” (pe care o recomand oricui mai confundă marxismul cu mindfulness-ul), Che Guevara nu a fost un erou romantic, ci un fanatic. Și da, fanaticii sunt periculoși chiar și când au obraji rumeniți și față de wallpaper.

Uită-te și la The Cuba Libre Story pe Netflix.

E genul de documentar care îți face tricoul cu Che să pară brusc un accesoriu de prost gust, genul de lucru pe care-l regreți mai repede decât un tatuaj cu versuri de la Irina Rimes. Aici nu mai vezi revoluția filtrată prin filtrele Instagramului ideologic, ci Cuba așa cum a fost: execuții la ordin, dictatură în numele eliberării și frică ambalată în discursuri despre egalitate.

O țară făcută una cu pământul de niște tipi care promiteau libertate, dar ofereau cenzură, foamete și lagăre. Iar idolii tricourilor — Che și prietenii lui din Polul Nord al democrației — s-au asigurat că „egali” înseamnă toți săracii, tăcuți și supravegheați.