Catedrala Neamului

N-am vrut să scriu nimic despre Catedrala Mântuirii Neamului. Nu pentru că n-aș avea o părere, ci pentru că n-am niciun fel de sentiment față de ea.

E doar o clădire mare, scumpă și indecent de urâtă. E un monument al orgoliului, nu al credinței.

Dar văzând procesiunea de azi, fețele alea bisericești cu burțile pline de sfințenie, influencerii care se spală de păcate, politicienii care se roagă în direct pentru voturi, cocalarii cu lanțuri sfințite și oamenii disperați care cred că ating cerul dacă ating gardul – mi s-a făcut greață.

Un carnaval al ipocriziei, transmis live pe toate posturile, cu tămâie, reflectoare, hashtaguri și live-uri pe tiktok.

România pare țara unde credința se monetizează, iar mântuirea e brand cu logo și sponsori.

Sunt ateu, dar nu disprețuiesc credința. O respect tocmai pentru că e ceva intim, tăcut și personal. Credința nu are nevoie de marmură, nici de aur, nici de live-uri pe rețelele de socializare. Credința are nevoie doar de liniște.

Dar BOR n-are liniște ci are PR și cotă de piață, are departament de imagine și are, mai ales, putere care n-a apărut așa din senin.

Biserica, în orice formă și confesiune, a fost mereu un actor politic. A uns regi, a făcut cruciade, a ars oameni pentru gânduri, a decis cine are voie să gândească și cine nu. A fost busola morală a imperiilor și, în același timp, lanțul care le-a ținut în genunchi.

Ortodoxă, catolică, protestantă – nu contează, ea a știut mereu să se așeze lângă putere. Uneori în dreapta ei, alteori deasupra și nu pentru Dumnezeu, ci pentru influență.

În România, BOR e unul dintre cele mai vechi partide. Nu are alegeri, dar are electorat mare. Nu are un program de guvernare, dar are monopol pe suflet. Nu are ministru, dar controlează miniștri. Predică smerenia de pe trepte de marmură italiană și construiește palate episcopale scumpe.

Am intrat în Catedrala Reîntregirii Neamului din Alba Iulia și am stat deseori în Biserica Sfântul Mihail unde mi-am încărcat bateriile de fiecare dată. Acolo simți istoria cu greutatea reală, nu cea decorată. Acolo miroase a piatră, a luptă, a demnitate. În Catedrala Mântuirii Neamului va mirosi a ciment electoral, parfum scump și PR sfințit.

E Casa Poporului cu turle, născută din aceeași dorință de a masca golul cu grandoare.

În tot acest bâlci cu sclipici și aur apar influencerii, îmbătați de har și lumină:

„Catedrala este mai mult decât frumoasă, e spectaculoasă.”

Da, exact ca o alunecare de teren și fix ca o tragedie transmisă în direct de Makaveli.

E spectaculos cum o nație lipsită de rușine confundă aurul cu mântuirea. Ei văd frumusețe în tencuiala aia, eu văd doar o rușine monumentală. „Mai mult decât frumoasă” e definiția perfectă pentru ortodoxia de show – lucioasă, teatrală, goală. Au descris o clădire ca pe un resort spiritual all-inclusive cu duhovnici premium și reduceri la păcat.

Catedrala Mântuirii Neamului nu e o dovadă a credinței ci e o dovadă a disperării și a prostiei organizate. Este exact monumentul neputinței noastre colective – o catedrală făcută de stat pentru stat, ca statul să pară sfântul sfinților.

Și poporul prost aplaudă, în transă, ca la un concert, fericit că e parte din scenografia asta hidoasă.

„Peste 100 de ani va fi singurul semn că am existat.”

Dacă un popor e redus la o clădire, atunci și-a pierdut deja existența. Catedrala aia nu dovedește că am existat și noi pe aici, ci că ne-am refugiat în simboluri în loc să construim dracului realități. E dovada unei generații care n-a fost capabilă să ridice altceva decât scuze monumentale pentru propria neputință.