Bă...plictisitor ești..

Ieșisem dintr-un workshop de vânzări lung, sec și plictisitor ca un film rusesc fără subtitrare. Creierul meu era în standby. Obosit, cu mintea varză și o bere băută dintr-o inerție socială, mă târam pe pilot automat de la o masă la alta căutând umbra ca pe ceva de mult pierdut. Aproape că am uitat cum e căldura și zăpușeala de Târgu Mureș de când nu am mai fost pe aici.

Și fix atunci, ca-ntr-un test trimis de zeița sarcasmului, apare un coleg de suferință care se așează și el în oaza pe care am descoperit-o sub o umbrelă cu un măslin mic în ghiveciul de pe masa de sticlă. După un scurt moment de tăcere, omul meu își aprinde țigarea și lansează întrebarea.

Grav și Hotărât. Privind în zare de parcă urma să rescriem harta lumii:

-Zi-mi sincer… între America și Rusia, tu pe cine alegi?

M-a prins pe picior greșit. Eram într-un amestec ciudat de moleșeală, lehamite și 4% alcool în sânge. Pentru câteva secunde, m-am gândit să răspund cu „niciuna, vreau doar să plec dracului acasă”. Dar apoi s-a activat ceva.

L-am privit puțin mirat. Nu pentru întrebare, ci pentru că părea convins că e deep. Așa că i-am răspuns cât se poate de clar:

-Întotdeauna aleg pe cei care cred cu adevărat în libertatea de exprimare. Și, dacă se poate, pe cei care nu-și asasinează opozanții cu ceaiuri radioactive sau nu bagă oameni la pușcărie pentru un comentariu pe internet.

A făcut o pauză. A clipit după care și-a calibrat retorica:

-Da, dar nici americanii nu-s uși de biserică, și la ruși e ordine, și în China nu se pupă bărbații pe Netflix...

Ah, iată-l! Cetățeanul obosit de gândit, dar îndrăgostit de bastonul fermecat al autorității. Dacă dictatura ar veni cu delivery, ar lăsa și bacșiș.

-Asta e problema fundamentală. Mulți habar n-au cât de greu se câștigă o democrație. Cred că a apărut ca bonus la pachetul cu internet și canale porno.

Democrația e rezultatul a sute de ani de revoluții, sânge, compromisuri și idealism prostesc. Oamenii au murit ca să putem azi să spunem tâmpenii pe internet fără să ne ia poliția din pat.

Dar partea cea mai grea știi care e? Nu s-o obții ci s-o păstrezi.

Pentru că e fragilă. E obositoare. Îți cere să accepți diferența, să tolerezi vocile care te enervează, să trăiești cu ideea că poate… nu ai mereu dreptate.

Și mulți nu vor asta. Vor un fel de liniște. Dar felul ăla de liniște vine, de multe ori, din frică, nu din armonie.

Dictatura oferă iluzia ordinii. Nu te stresezi cu voturi, nu te agiți cu alegeri, nu mai vezi influenceri vorbind despre drepturile minorităților. Toate astea dispar. Cum? Simplu: cu cenzură, arestări, frică și botniță la liberul arbitru.

E atractiv pentru cei care nu înțeleg diferența dintre tăcere și pace.

Sau pentru cei care, să fim sinceri, nu suportă ideea că alții pot gândi diferit fără să fie dușmanii neamului.

Oamenii confundă ajutorul internațional cu o factură la gaze. Da, democrația costă. Dar dictatura costă infinit mai mult: în vieți, în libertăți, în ani pierduți sub cenzură, frică și mizerie.

Preferi „ordine” ca în Rusia? Du-te acolo și spune o glumă despre Putin. Dacă te întorci, dă-ne de veste.

Comparăm păcate istorice de parcă am fi la concursul mondial de whataboutism.

Faptul că SUA au făcut greșeli nu înseamnă că Rusia e brusc mama răniților. Când aleg între două imperii, aleg pe cel care încă îmi permite să scriu asta. În cealaltă direcție, aș fi deja mort, arestat sau dispărut accidental.

Și-atunci, el…

S-a ridicat de la masă cu un oftat teatral, a stins țigarea, și-a luat berea, a tras un gât lung, lung de tot, ca un ultim act de rezistență intelectuală…

A pus sticla jos cu demnitatea unui om care tocmai a pierdut răbdarea și, cu jumătate de gură, mi-a zis:

-Bă... plictisitor ești, să-mi bag pula.

Și a plecat.

N-am insistat. Nu poți face anatomie cu cineva care fuge de bisturiu.

Dar în sinea mea m-am bucurat. Nu pentru că l-am convins - că nu l-am. Ci pentru că măcar m-a ascultat 3 minute înainte să se declare învins de idei.

Dorea doar o confirmare. Un like existențial. Să i se spună că are dreptate și că e deștept. Din jumătate în jumătate de oră de preferat.

Doar că nu e.

Și când îl confrunți cu o idee care nu se pupă cu aiurelile lui din poscasturi și grupuri de tătici putiniști, tresare ca la zgomotul de aspirator. N-are chef, n-are răbdare, n-are curiozitate. Are doar replici scurte și proaste.

Cât despre marea dragoste a poporului pentru dictatori și tirani… sincer, încă încerc s-o înțeleg.

Dar probabil că e ceva profund romantic în ideea de bărbat hotărât care bate cu pumnul în masă și nu se complică cu subtilități gen drepturile omului.

E genul de mascul alfa pe care-l vrea o parte din populație: știe el mai bine, decide el totul, și dacă nu-ți convine… ei bine, ești tu problema, nu el, te-n morții tei!

Tiranul nu are dubii, nu-și cere scuze, nu se încurcă cu nuanțe. E direct și e brutal.

Exact pe gustul celor care se plictisesc la două fraze mai complicate și își bagă pula.

Poate de asta le place. Pentru că, în dictatură, nu te bate nimeni la cap cu gândirea critică de plictisitor bășit care ești.

Nu trebuie să-ți argumentezi părerile. Trebuie doar să le repeți pe ale lui.